You Are Here: Home » Politică » În vremuri tulburi, invitaţie la cumpătare

În vremuri tulburi, invitaţie la cumpătare

Print Friendly, PDF & Email

Raluca-Surdu rs“Uneori, nu putem privi afară pe fereastră din cauza a ceea ce avem pe geam… Uneori, lentilele pe care le purtăm deformează realitatea, în loc să ne ajute să o vedem mai bine…”

În lumina clar-obscură a evoluţiilor recente de la graniţele Uniunii Europene, deputatul Raluca Surdu invită la reflecţie pe toţi cetăţenii şi mai ales pe politicienii care se doresc a fi şi oameni de stat.

“Pentru politician, este tentant să speculeze orice val de emoţie generată în societate. Următorul pas, uşor de făcut mai mult sau mai puţin conştient, este de a aluneca spre poziţii extreme, fie ca cea de blamare a reacţiei unor state şi instituţii, şi astfel de susţinere înfocată şi necondiţionată a cauzei refugiaţilor din Orientul Mijlociu, fie ca cele xenofobe coafate în exprimări naţionaliste cel puţin neinspirate.

Pentru omul de stat, care, în poziţii de decizie este de cele mai multe ori şi politician, deci nu doar un tehnocrat, un simplu funcţionar, aşa cum ar considera mulţi, provocarea este dată de chemarea la care a răspuns, cea de a cumpăni şi hotărî cu luciditate, cu perspectivă şi răspundere.

În general, românul are o mentalitate aflată sub influenţa realităţilor trăite, dar mai ales a percepţiilor asupra trecutului, “educate cu interes” în direcţii specifice. Românul se simte cetăţean al unei cetăţi până mai ieri asediate şi face un titlu de glorie naţională din lupta înaintaşilor, chiar dacă istoriografia recentă mai diminuează din acest avânt patriotard. Adică mai uşor cu spaţiul carpato-danubiano-pontic – pavăză pentru Europa. Au fost aspecte în istoria acestui spaţiu care au putut alimenta o astfel de interpretare a faptelor înaintaşilor, dar la mijloc este vorba mai degrabă de propagandă deşănţată şi de îndoctrinarea feroce dintr-o vreme nu demult apusă. Să nu mai punem în cârca înaintaşilor lucruri de care ei înşişi nu erau conştienţi, este, dacă vreţi, o primă lecţie pe care românul prezentului ar trebui să şi-o însuşească: să privească cu luciditate în trecut, pentru a-şi înţelege prezentul şi a-şi întrevedea viitorul.

După ’89, românul a fost sursă de imigraţie pentru Europa, cu episoade nefaste şi nu foarte îndepărtate în care a fost arătat cu degetul, subiect al dispreţului şi diferitelor forme de exprimare a xenofobiei de care nici statele Uniunii Europene nu sunt scutite. Acestea i-au oferit prilejuri de iritare şi victimizare, însă românul a continuat să caute şi chiar să găsească de lucru într-un spaţiu al păcii, al libertăţii de mişcare şi al prosperităţii.

În relaţie cu Uniunea Europeană la care nu demult am aderat şi în care integrarea continuă şi va continua ceva timp de acum încolo, lucrurile s-au reglat parcă de la sine: România a devenit piaţă de desfacere pentru produsele şi serviciile vestice, sursă de materii prime, sursă de mână de lucru ieftină şi bine calificată. Iar românul a găsit locuri de muncă pe pieţele din vest şi fonduri europene i-au fost transferate acasă pentru racordarea la utilităţi de un nivel superior şi pentru crearea contextului în care să îşi poată depăşi condiţia.

Concluzia intermediară: românului îi este bine cu Uniunea Europeană, iar acesteia îi fac bine calităţile românului.

Revenind la contextul discuţiei noastre, oricât de intrigant ar părea, putem afirma că românul are ceva în comun cu refugiatul din Orientul Mijlociu: caută mai binele, caută o formă de bunăstarea. Însă bunăstarea pentru român vine prin obţinerea unui loc de muncă, sau a unuia mai bine plătit decât acasă, pe când pentru sirian, irakian, kurd sau alţii asemenea, ceea ce este vital acum este pacea, siguranţa personală pentru el şi pentru familia sa. Iar Uniunea Europeană reprezintă promisiunea pentru acestea, şi, iată, relativ uşor de abordat, după cum a putut observa prin propria odisee şi prin succesul celor care deja se află pe teritoriul acestui spaţiu. Şi astfel, pentru unul se înfiripă speranţa, iar pentru altul, îngrijorarea.

Din păcate, ceea ce îi desparte pe cei doi este scara de valori la care se raportează. Iar aici se deschide o prăpastie nu doar la nivel individual, ci, mai grav, la nivel de mase şi colectivităţi. Mulţi factori concură la aceasta: religia, tradiţia, istoria, geografia, constructul social actual. De aceea, provocarea, atât pentru român, pentru cetăţeanul Uniunii Europene, precum şi pentru refugiatul din Orientul Mijlociu, este dată de exercitarea capacităţii de înţelegere – înţelegerea contextului, a spaţiului în care trăieşte şi a celui în care doreşte să ajungă pentru a trăi, a propriului rol şi al celor din jur. Va reuşi românul să înţeleagă tragedia celui de lângă el? Va reuşi imigratul să înţeleagă efortul celor către care se îndreaptă, dincolo de propriul efort? Pentru că un spaţiu, un teritoriu, nu este definit doar de ceea ce oferă din punct de vedere geografic, ci mai ales de cum este valorizat din punct de vedere uman. Ceea ce înseamnă un nivel superior dat de un complex creat din credinţe, obiective, mod de viaţă, fel de a acţiona.

Acestea fiind spuse, poate mai mult decât în pragul aderării la Uniunea Europeană, avem nevoie de reflecţie profundă. Ce ne dorim să devină România? Care este obiectivul nostru de ţară? Ce ne dorim să devină Uniunea Europeană? Care este obiectivul acestei construcţii şi la care suntem dispuşi să punem umărul? Care ne sunt valorile? De unde ne vine energia şi către ce este cel mai bine să o canalizăm? Unde ne aflăm acum? Iar pentru aceasta, dincolo de emoţii şi sentimente, avem nevoie să înţelegem numerele şi statisticile, oricât de seci sau dure ar fi acestea. Avem nevoie să vedem trenduri şi posibile evoluţii viitoare. Apoi, este important de ales cum dorim să măsurăm bunăstarea pe care cu toţii o căutăm: în termeni de produs intern brut, de putere de cumpărare, de buget familial sau individual, de percepţie a gradului de fericire, a încrederii faţă de oameni, faţă de viitor? După ce avem o imagine cât mai clară asupra realităţii – fapte, consecinţe neinterpretate, rezultate concrete, cifre – ne putem apleca şi asupra trăirilor noastre. Ce gânduri purtăm, ce sentimente ne încearcă, ce emoţii emulăm? Le putem da la o parte pentru a face loc raţiunii? După care, privire în viitor: ce opţiuni avem înainte? Ce spaţiu de mişcare? Ce marje de manevră? Cu ce posibile urmări? Suntem dispuşi să ne asumăm răspunderea pentru toate consecinţele? Care ar fi acestea? Putem şi vrem să gândim în paşi concreţi?
Gândim şi acţionăm doar pentru noi, sau şi pentru generaţiile viitoare? Ce-i de făcut? Azi, mâine, săptămâna aceasta, luna aceasta, anul acesta, cât a mai ramas din el, din mandatul primit? Preocupări pentru fiecare român, nu doar pentru cei vremelnic aflaţi în poziţii de conducere în stat.

Invitaţia mea este, aşadar, la a acţiona eficient comanda de pe bord care face să funcţioneze ştergătoarele de parbriz în funcţie de intemperiile curente. Adaptare la condiţile de drum. Deci cumpătare şi un permanent efort de reglare a felului în care vedem lucrurile şi acţionăm. Acestea se deprind prin educaţie. Ştiu, toţi afirmă că educaţia este soluţia. Pe lângă cele deja spuse de atâţia alţii, eu aş nuanţa: nu, nu este vorba de educaţia pe care nu ne-a fost dat să o primim, de educaţia precară pe care unii o oferă altora chiar şi la ora actuală, ci de educaţia noastră oferită nouă înşine. Aceasta presupune o chestionare permanentă a propriilor credinţe, a obiectivelor, a ceea ce ştim, vrem şi putem acum şi a ceea ce ne dorim să ştim şi să putem şi mâine, şi ce facem pentru un mâine mai bun. Şi aşa, interese individuale pot converge spre un interes mai mare, naţional. Adevăratul interes naţional.”

Raluca Surdu,

deputat, Colegiul 5 Calarasi

Număr de accesări 135

About The Author

Number of Entries : 1739

© Copyright 2011-2017, Actualitatea de Călăraşi, All Rights Reserved

Tracked by Hobo
Scroll to top