You Are Here: Home » Actualitate » File de Istorie/ Prima Constituţie a României

File de Istorie/ Prima Constituţie a României

Print Friendly, PDF & Email

 Pe 1 iulie, se împlinesc 151 de ani de la promulgarea primei Constituții a României de către domnitorul Carol I.

Înaintea adoptării primei Constituții, domnitorul Alexandru Ioan Cuza abdicase de la tron, iar clasa politică, de la București, l-a desemnat pe prințul german Karl Anton Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern- Sigmaringen (Carol l) ca domnitor. Acesta a depus jurământul de fidelitate față de noua sa patrie la 10 mai 1866, zi care va deveni sărbătoare națională.

Era nevoie de o Constituție, deoarece România nu avea încă o lege fundamentală, până atunci avusese doar câteva proiecte de Constituție cum ar fi: „ Constituția Cărvunarilor” adoptată la Iași în 1822, Regulamentele Organice din Țara Românească și Moldova adoptate între 1831 – 1832 , Convenția de la Paris din 1858 și Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris din 1864.

Prima Constituție a României a fost adoptată de către Parlament, pe 29 iunie 1866, iar ea va fi promulgată de domnitorul Carl I, la 1 iulie același an. Această lege fundamentală a fost realizată după modelul Constituției belgiene din 1831.

Denumirea oficiala a statului era România.

Constituția prevedea ca forma de guvernare să fie monarhia constituțională, iar moștenitorul tronului era stabilit pe linie ereditară masculină și trebuia crescut în religia țării.

Documentul prevedea drepturi și libertăți cetățenești: libertatea conștiinței, libertatea învățământului, libertatea de întrunire, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la proprietate, dreptul la vot, dar numai oamenii cu o situație materială bună( vot cenzitar).

În plus, în articolul 7 se specifică faptul că puteau să fie cetățeni doar creștinii.

Legea prevedea și principiul separării puterilor în stat. Principiul era completat cu un altul: acela al suveranității poporului, adică puterea aparținea cetățeanului care o delega anumitor reprezentanți.

Puterea legislativă era deținută de un Parlament bicameral alcătuit din Adunarea Deputaților și Senat. Deputații erau aleși pe un mandat de patru ani, iar senatorii pe un mandat de opt ani.

Parlamentarii erau aleși prin vot cenzitar, la deputați fiind patru colegii electorale, iar la senat două colegii. Aceștia adoptau legile, votau bugetul și aveau dreptul de a interpela miniștri.

Puterea executiva era deținută de către domnitor care putea să o delege miniștrilor. Era respectat principiul responsabilității ministeriale, adică pentru fiecare document semna atât ministrul cât și domnitorul, dar răspundea numai ministrul.

Domnitorul avea prerogative largi: numea și revoca miniștri, putea să desființeze Parlamentul, numea în funcțiile publice, bătea moneda și avea drept de veto.

Puterea judecătorească era deținută de instanțele judecătorești. Judecătorii erau inamovibili, nu pot fi mutați sau înlocuiți din funcție.

Încă din primul an în care a urcat pe tron, prințul și-a dorit să obțină independența țării, astfel că nu a menționat nimic în prima Constituție, despre statutul de vasalitate al României față de Imperiul otoman. A făcut acest lucru în mod intenționat.

Legea fundamentală a contribuit la modernizarea statului român, la stabilitatea legislativă și a soluționat o mare parte din problemele revoluționarilor pașoptiști. Documentul a fost încă un pas în plus pentru creșterea prestigiului statului.

 

Autor: Crina Elena Mihai

Număr de accesări 26

About The Author

Number of Entries : 1100

© Copyright 2011-2017, Actualitatea de Călăraşi, All Rights Reserved

Tracked by Hobo
Scroll to top